Nu o să mă refer acum la ameţiţii care dacă şi-au umplut contul de twitter cu 700 de followers pot să creadă că au 700 de prieteni. Ăştia nu pot face obiectul de interes nici măcar al studiului prostiei. Ei sunt jalnici, pur şi simplu.

Mă gândesc la cei normali, ca tine, ca mine. Care citesc câteva bloguri, care cunosc virtual vreo trei persoane cu care mai stau de vorbă pe messenger, când şi când. Înlocuiesc prieteniile virtuale nevoia de acceptare, de afecţiune, de apartenenţă, de ascultare? Câteodată da. Cu siguranţă, internetul face singurătatea să fie o boală mai puţin dureroasă.

În plus, o relaţie virtuală chiar dacă nu oferă la fel de mult ca una reală, cere atât de puţin:

• un mesaj în offline pe messenger este ok ca să arăţi cuiva că te-ai gândit la el. Poţi să-l faci fericit, alocând doar 20 de secunde din timpul tău
• chiar dacă nu ai chef de nimic pentru că gripa îţi dă dureri de cap de trei zile încoace, un comentariu pe un blog lasă să se vadă numai ce ai gândit şi ceea ce doreşti să transmiţi, nu şi starea ta. Cui îi place să vadă în faţa lui un tip transpirat, cu ochii injectaţi şi care-ţi spune ceva trăgându-şi nasul?!
• dacă chiar ai altceva mai bun de făcut, poţi să o faci. Prietenii din realitatea virtuală nu se supără la fel de repede ca cei din planul apropiat fizic. Spune-i prietenei tale că nu ai chef de ieşit în parc, pentru că tu ai chef să stai  în casă şi să joci NFS! :mrgreen: Eeee, aia e…

D’aia ne place virtualul. Pentru că putem face mai repede şi mai uşor ceea ce vrem. Paradoxal, deşi se spune că te înstrăinează de cei din jur şi de tine, realitatea virtuală este singura care-ţi permite să fii aşa cum eşti de fapt. Acum mă duc să mă culc. Peste 7 ore intru în emisie.