De cum am reuşit să pricep, mai mult decât că viaţa se bagă în gură ca să dea lapte, Mama mi-a spus că Moş Crăciun Gerilă nu există. Că el este un personaj care să ascundă stângăcia părinţilor de a recunoaşte că nu se pricep să ofere cadouri potrivite. Nu poţi să-ţi acuzi părinţii că ai primit cadou o geacă de fâş în timp ce tu ţi-ai dorit o bicicletă verde, cu portbagaj nichelat.

Nici brad n-am avut acasă. Crăciunul era vremea când să tai porcul şi când primeam cu Steaua – adică nişte băieţi îngheţaţi care puratu în mână un băţ de care era legat un ciur de cernut mălaiul, peste care lipiseră staniol de la cioclată şi o poză decupată din calendarul ortodox.

Primul brad l-am văzut de revelionul în care am mers la o mătuşă, în Bucureşti. Era cât casa, avea beculeţe colorate care luminau pe rând, iar de crengi atârnau bomboane răsucite în hârtie lucioasă şi globuleţe care nu suportau să le strângi în pumn… Mulţi ani am fost convins că Bradul se împodobeşte de Anul Nou.

Mda, am avut o copilărie fericită. Zilele erau mai lungi şi avem cu ce să le umplu… De Anul Nou, nea’ Vasile venea cu Capra. Ţa-ţa-ţa căpriţă ţa… Zicea că nevas’a i-a făcut cinci fete şi că ar fi vrut şi el un băiat. Mă zgâria cu barba şi mirosea a ţigări şi bufetul lui nea’ Mitică.